"Singuratatea m-a înghiţit ca o balenă"- Friederich Nietzsche.

Pic,pic.
Cadenţa legănată a ultimilor picături de ploaie induceau o stare de transă.
Parcă toată lumea disparuse complet de pe faţa pământului, rămăsese doar el şi ploaia. Se simţea cu adevarat singur, dureros de singur.
Fuma.
Avea ciudata impresie că ţigările îl vor alina, se înşela. Fiecare fum ce plutea printre picăturile de ploaie, îi aducea aminte de prezenţa ei.Mirosul de ploaie amestecat cu mirosul de tutun, cămaşa pe care o purta, banca pe care statea, chiar si pata de pe tivul pantalonilor.
Agonie.
Ploaia se opri în cele din urma, câteva umbrele întărziate trecură pe langă el.Urmate de altele şi altele .Ieşise din starea de agonie provocată de amintirea ei.Totuşi observa că pe masură ce în jurul lui se străngeau din ce în ce mai mulţi oameni, el se simţea din ce în ce mai singur, mai străin.
Încercând să-şi mai aprindă o ţigară, scăpă bricheta din mână, iar când se aplecă pentru a o recupera îşi văzu reflecţia într-o baltă. Din baltă îl priveau doi ochi străini, o figura pe care nu o mai văzuse pana atunci.
El nu mai era el.

"Cum mă numeam eu? (Pauză.)
(Iluminat, deodată.) Iona. (Strigând.) Ionaaa! Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul , el a
greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. (Strigă.) Iona, Ionaaa!… E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină."

Fragmentul din citat este din opera "Iona" a lui Marin Sorescu. Postare inspirată de citatul lui Friederich Nietzsche şi dedicata unui bun prieten: Costin

Parte din trecut.

Astazi, privind o gaura destul de maricica in asfalt, am vazut o parte din trecut.
Asfaltul era probabil provizoriu pana sa mai incalzeste vremea, si avea un ciudat aspect de nisip ud. Foarte rezistenta sub el trona vesnica piatra cubica de culoarea cenusei, acesta transmitea atmosfera trecutului, pastra energia copitelor cailor ce trageau pe timpuri tramvaie pline ochi, sau calesti elegante cu domnite si mai elegante.
Parca as fi vrut sa ma aplec, sa ating acea particica de trecut, sa ma transpun intr-o domnisoara foarte chic' ce purta o rochita visinie plina de dantelute si volanase, cu parul blond prins intr-un conci si cu un corset foarte strans pe corp.
O adevarata femeie ascunsa intr-un trup de adolescenta, pudrata din abundenta cu un praf ce imita culoarea laptelui, si purtandu-si buzele intotdeauna date cu carmin. Inconjurata evident din toate partile de barbati nebuni dupa ea, care se bateau sa-i ofere un foc cand aceasta isi scotea tigara, sau sa o prinda cand se prefacea ca lesina atunci cand se intampla ceva ce nu-i convenea.
O femeie care putea sa schimbe totul prin inteligenta si frumusetea ei.Dar care totusi n-a facut decat sa se nasca sa-si traiasca viata mult prea scurta, si sa moara.
O data cu ea au apus si acele vremuri, si iata-ne azi melancolici contempland nimic mai banal decat o gaura in asfalt, o gaura cu o poveste...
Ps: m-am hotarat sa mai public ceva nou inspirata de de un bun prieten Mihaita.

Preludiul vietii sau "inceput".

Intuneric la inceput.Asemanator cu intunericul de dinaintea facerii, la fel de dulce si totodata la fel de amar.Apa.O apa care te astupa,dar nu te ineaca, te impresmuieste dar nu te sufoca,te racoreste, dar nu te ingheata.Curios ca totul incepe din...apa, ce cuvant minuscul pentru un inceput atat de colosal.

La un moment dat, te incearca un sentiment tare straniu de claustrofobie...universul tau chiar se stange in juru-ti vrand probabil sa te inghita, sau tu te maresti,distrugandu-i orice sansa universului sa existe.Panica.Te zbati apoi te potolesti.Adormi pentru o clipa ascultand cantecul unei inimi undeva deasupra ta, parca peretii care te zgariau mai devreme acum te mangaie, duritatea lor incepe sa-ti para pufoasa.

Se aud voci, voci subtiri,voci groase,voci care seamana cu acorduri de vioara,altele care seamana cu sunetele scoase de oale cazand pe ciment.De unde vin oare toate aceste voci...incepi sa te intrebi daca nu cumva exista si alte universuri pararele cu universul tau.Cauti cu privirea in toate partile dar nu vezi decat peretii protectori, pereti rosiatici, nu din caramida, ci din suflete.

Deodata te simti impins, impins de niste contractii regulate, alungat din universul tau. Groaza.Contractiile se opresc iar tu, tu stai cuminte asteptand inevitabilul.Alta serie de contractii incepe, iar acum peretii tai, prietenii tai, protectorii tai te imping hotarati spre o sursa de lumina, ce se face din ce in ce mai mare, parasesti universul tau, intrii in altul unde in loc de apa e aer, aer care te inteapa.Nu iti place, incepi sa tipi, scoti sunete pe care nu stiai ca le poti scoate.Nu vezi nimic decat umbre, iar vechile voci, par sa fie mai puternice, mai deranjante.Agonie.Ai impresia ca mori...dar de fapt te nasti.

Cum sa pictam un vis?

Cu ce culori putem picta un vis? Sigur, toti o sa spunem la inceput fara sa ne gandim ca l-am picta cu culori calde in tonuri deschise, dar nu-i asa. Fara sa ne gandim probabil ca toti am fi de acord ca in viata noasta sa nu mai existe rau, suparare, tristete, dar daca am aprofunda mai mult am realiza ce gresala imensa am face…

Tot raul e spre bine la urma urmei,dar daca n-ar mai fi rau…binele ar mai fi? Sadisfactia ca am trecut peste o problema cu bine, sau ca am reusit sa invingem o forta negativa, ar mai avea egal in lumea lipsita de rau? Nicidecum!

O viata fara urcusuri si coborasuri ar fi ca o melodie fara acorduri, ca un rau fara apa. Ar fi o viata plictisitor de simpla si seaca, pe care n-am trai-o cu placere.

Oricat de greu ne-ar incerca viata si oricat de suparati am fi, niciodata n-ar trebui sa ne dorim ca raul sa dispara.

Pe langa toate astea, n-am putea lasa cuvantul „bine” fara antonim, nu?

Revenind la vise…ele ar trebui pictate in curori complementare, asa incat sa creeze senzatia de balanta intre bine si rau!

O legenda sau un mit.Printesa

Pietricele sau scoici mai mari plonjau in apa marii linistite. Cercurile concentrice care se largeau din ce in ce mai mult pana dispareau o amuzau, ii pareau ochi patrunzatori care se topeau in ochii ei. Se simtea un fel de zeita acvatica, iubea marea, o controla, sau cel putin asa-i placea sa creada.

In mitologia nordica, Ran era zeita furtunilor si a apei si sotia lui Aegir, zeul marilor.Ran era stapana taramului mortilor de pe fundul oceanului,unde ajungeau oamenii inecati.Ea scufunda vapoarele si aduna marinarii inecati,in panzele ei. Impreuna cu Aegir avea noua fiice: valurile.

Si pe ea o chema Ran, era copila unor regi nevazuti, era o adevarata printesa, printesa necunoscuta si nevazuta, printesa Ran. O data pe saptamana fugea din regatul ei si-si petrecea cateva ore pe o stanca la malul marii.

Se visa personajul mitologic caruia-i purta numele, se visa pe un tron imens in cele mai adanci ape, alaturi de zeul ei.Era o visatoare cum nu se mai intalnise, nici macar in lumea regala necunoscuta. Cand statea pe stanca ei, isi striga fiicele, le alesese nume fiecareia, iar de cate ori le chema ele veneau in fuga , se izbeau de stanca ei si o mangaiau cu spuma lor alba si densa…

Se indragostise de un pescar tanar, puternic si brunet, il credea zeul ei, Aegir.De fiecare data cand venea la stanca, barbatul pleca in larg la pescuit. Il urmarea cateva ore in continuu, dorea cu disperare sa-l intalneasca intr-o zi, sa vorbeasca cu el, sa-l sarute,insa isi amintea cu tristete ca ea e o printesa necunoscuta, si daca ar fi fost vazuta de un om, n-ar mai fi avut voie niciodata sa-si paraseasca regatul.

Intr-o zi ca oricare alta, insorita si racoroasa, se aseza pe stanca ei si-si astepta zeul sa pece la pescuit. Dupa cateva minute de asteptare, barbatul iesi din coliba lui de pe plaja cu undita in mana, se urca in barca si vasli spre larg. Ran il urmarea cu ochii in lacrimi si ii canta cantece de dragoste pe care el insa nu le auzea.

Vaslind, ajunse la locul unde pescuia deobicei, vantul se intetise iar barca era purtata pe valuri il ritmul cantecelor printesei.

Vremea incepea sa se strice vantul batea si mai tare,iar norii negrii de la orizont prevesteau furtuna.Barbatul se sperie si vaslind haotic spre mal, un val ii zgudui barca facandu-l sa-si scape vaslele. Fata il urmarea speriata de pe stanca ei.Un fulger urmat de un tunet puternic.Furtuna incepu. Barca pescarului era trasa de curenti, tot mai aproape de stanci. Ran isi striga fetele si le implora sa inceteze, insa in zadar.

Un val imens,zdrobi barca de stancile reci si taioase. Printesa ingheta de spaima, si fara sa se uite inapoi,se arunca in marea agitata. Isi gasi zeul inconstient dar inca in viata, si-l apropie de mal.

Reusi sa-l salveze, dar ea fu prinsa de curenti si purtata in larg.

Muri inecata…

Povestea unui nimic

Distant. Din coltul lui privea speriat spre pat.Cearceaful inca mai pastra urmele de sentimente, inca mai tinea minte forma trupului ei.Demonii lui.Amintiri ce se jucau de v-ati ascunselea prin minte, il macinau pe dinauntru.

Migrenele nu mai incetau.Isi plimba o mana prin parul nespalat.Uitase sa-l mai spele.Uitase sa vorbeasca.Uitase cum arata un om, in minte nu avea decat trupul ei in negativ de pe cearceaf.

Uneori, simtind ca nu-si mai suporta singuratatea, incepea sa o urasca.Zbiera ca un descreierat la pat, blestemand-o ca l-a parasit.Migrenele il calmau.Sedative ce nu-l lasau la greu...

Patul, nefacut de cateva saptamani,ramasese exact cum il lasase ea.Toata averea lui.Urma din cearceaf.El dormea la colt, pe un pat improvizat din cateva paturi vechi si rupte...

In nebunia lui, cu o zi dupa ce-l parasise, sparsese tavanul casutei, in dreptul coltului.De acolo putea sa o urmareasca mereu, putea din nou sa o vada zambind,sau plangand.Iar atunci cand plangea,o privea fara incetare plangand si el cu ea,fiecare lacrima o iubea caci venea de la ea,fiecare lacrima ii incalzea sufletul.

Ea nu mai era, un accident banal de masina o rapise de langa el.

El ramasese simbolul dragostei lor pe pamant.

Un nimic pentru cei ce n-aveau suflet sa-l inteleaga.

Zgomot de chei.Mort

Camera semi-obscura.Picaturile de ploaie cazand pe tabla pervazului produceau o adevarata simfonie.Scartait usor de lemn.In balansoarul de langa patut,femeia,un pic prea tanara pentru rolul de mama, isi alapta odorul.O adevarata madona din operele pictorilor renascentisti.

Zgomot de chei cazand pe ciment.Confundandu-se cu sunetul ploii, se aud incercari de a deschide usa : prima haotica,a doua nervoasa si la a treia incercare, se aude un trosc, urmat de o usoara ezitare, apoi un alt trosc si usa se deschise.

Ii tulburase linistea, era trecut de miezul noptii, fata, inchizandu-si ochii se ruga ca barbatul pe care-l numea « sot » sa fie prea obosit sa o mai observe.Pasi nesiguri si incurcati se indreptara spre bucatarie. Urma un ragnet demonic precedat de farfurii sparte.Fata staranse copilul ce plangea, trezit de zgomotul tatalui,la piept si lacrimi incepura sa-i curga, parca prevestind furtuna.

Barbatul intra in camera linistita izbind cu putere usa de perete, inundand mirosul dulceag de bebelus si lapte, cu un miros grotesc de alcool si transpiratie.

« -Femeie buna de nimic ! Luate-ar dracu’ sa te ia ! Nici sa-mi faci de mancare nu esti in stare ?! »

Femeia ingheta de spaima. Isi inneca plansul in hainutele copilului pe care-l apara protector sub pieptul ei.Tunetele barbatului nu aveau de gand sa inceteze...

« -Toata ziua stai cu plodu-n brate, ai o scuza ! De ce taci, proasto. Te faci ca n-auzi, ai ?!? »

Bestia se apropie de tanara mama, ridica pumnul si declansand nebunia furtunii o lovi in obrazul drept.Fata, crispata de durere, scapa copilul,care, se izbi cu tampla de piciorul patutului.

Urma o clipa de tacere, un tunet, apoi un fulger care lumina incaperea.Trupul copilului zacea pe florile covorului, insangerat.Uitand de durere, mama se arunca zbierand de spaima asupara trupului inert.In zadar il striga il legana si-l saruta...copilul era mort.

Socat de fapta sa, barbatul puse mana pe foarfeca de pe masuta si fara sa ezite, se injunghie chiar in inima.

Un ultim fulger ce lumina camera, arata un cadru sinistru: O tanara mama ingenuncheata pe covorul imbibat de sange, varsand lacrimi pe cadavrele sotului si copilului ei.

Un ultim tunet, apoi ploaia se oprii.