"Singuratatea m-a înghiţit ca o balenă"- Friederich Nietzsche.

Pic,pic.
Cadenţa legănată a ultimilor picături de ploaie induceau o stare de transă.
Parcă toată lumea disparuse complet de pe faţa pământului, rămăsese doar el şi ploaia. Se simţea cu adevarat singur, dureros de singur.
Fuma.
Avea ciudata impresie că ţigările îl vor alina, se înşela. Fiecare fum ce plutea printre picăturile de ploaie, îi aducea aminte de prezenţa ei.Mirosul de ploaie amestecat cu mirosul de tutun, cămaşa pe care o purta, banca pe care statea, chiar si pata de pe tivul pantalonilor.
Agonie.
Ploaia se opri în cele din urma, câteva umbrele întărziate trecură pe langă el.Urmate de altele şi altele .Ieşise din starea de agonie provocată de amintirea ei.Totuşi observa că pe masură ce în jurul lui se străngeau din ce în ce mai mulţi oameni, el se simţea din ce în ce mai singur, mai străin.
Încercând să-şi mai aprindă o ţigară, scăpă bricheta din mână, iar când se aplecă pentru a o recupera îşi văzu reflecţia într-o baltă. Din baltă îl priveau doi ochi străini, o figura pe care nu o mai văzuse pana atunci.
El nu mai era el.

"Cum mă numeam eu? (Pauză.)
(Iluminat, deodată.) Iona. (Strigând.) Ionaaa! Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul , el a
greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. (Strigă.) Iona, Ionaaa!… E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină."

Fragmentul din citat este din opera "Iona" a lui Marin Sorescu. Postare inspirată de citatul lui Friederich Nietzsche şi dedicata unui bun prieten: Costin

Parte din trecut.

Astazi, privind o gaura destul de maricica in asfalt, am vazut o parte din trecut.
Asfaltul era probabil provizoriu pana sa mai incalzeste vremea, si avea un ciudat aspect de nisip ud. Foarte rezistenta sub el trona vesnica piatra cubica de culoarea cenusei, acesta transmitea atmosfera trecutului, pastra energia copitelor cailor ce trageau pe timpuri tramvaie pline ochi, sau calesti elegante cu domnite si mai elegante.
Parca as fi vrut sa ma aplec, sa ating acea particica de trecut, sa ma transpun intr-o domnisoara foarte chic' ce purta o rochita visinie plina de dantelute si volanase, cu parul blond prins intr-un conci si cu un corset foarte strans pe corp.
O adevarata femeie ascunsa intr-un trup de adolescenta, pudrata din abundenta cu un praf ce imita culoarea laptelui, si purtandu-si buzele intotdeauna date cu carmin. Inconjurata evident din toate partile de barbati nebuni dupa ea, care se bateau sa-i ofere un foc cand aceasta isi scotea tigara, sau sa o prinda cand se prefacea ca lesina atunci cand se intampla ceva ce nu-i convenea.
O femeie care putea sa schimbe totul prin inteligenta si frumusetea ei.Dar care totusi n-a facut decat sa se nasca sa-si traiasca viata mult prea scurta, si sa moara.
O data cu ea au apus si acele vremuri, si iata-ne azi melancolici contempland nimic mai banal decat o gaura in asfalt, o gaura cu o poveste...
Ps: m-am hotarat sa mai public ceva nou inspirata de de un bun prieten Mihaita.